Opoziţia vizavi de proiectul de la Roşia Montană este fundamentată în special pe riscurile şi efectele pe care le va induce procedeul de cianurare prevăzut pentru extracţia aurului din minereuri. Trebuie spus că zăcământul de la Roşia Montană este caracterizat de un conţinut aurifer în concentraţie scăzută, dar care se află răspândit pe o suprafaţă vastă. Ceea ce înseamnă de fapt că aurul care a mai rămas de exploatat la Roşia Montană se regăseşte sub forma unor particule microscopice, care nu pot fi extrase doar prin procedee mecanice (spălare). Acesta este motivul pentru care compania canadiană Gabriel Resources a optat pentru utilizarea cianurii în procesul de extracţie a aurului. Au fost luate în calcul o serie de alternative la folosirea cianurii, însă nici una nu asigură atât eficienţa extragerii, cât şi siguranţa în exploatare la costuri avantajoase. Cianura este una dintre puţinele substanţe care dizolvă aurul. “Procedeul cianurării este aplicat încă din 1886, ca fiind varianta cea mai eficientă pentru extracţia aurului din mineralele în care este diseminat. În acelaşi timp însă, acesta este procedeul ce comportă cel mai mare grad de risc”, ne-a explicat Ligia Stoica, profesor dr. ing. la Catedra de Chimie Anorganică a Facultăţii de Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor din cadrul Universităţii Politehnice Bucureşti.
Ce implică de fapt acest procedeu al cianurării? În primul rând, cianurarea intervine după ce în prealabil au fost parcurse alte etape de îmbogăţire a minereurilor, cum ar fi flotaţia, amalgamarea (în caz că se aplică), prăjirea sulfurilor (în cazul când aurul se află asociat cu sulfuri complexe). Dacă ar fi să facem o comparaţie, cianurarea reprezintă “reglajul fin” al întregului proces, prin care se asigură extragerea selectivă a aurului existent în minereul care se prelucrează. “Tratarea cu cianură de potasiu se face într-o soluţie puternic aerată, reacţia de solubilizare fiind una complexă. Soluţia de cianuri dizolvă aurul, dar şi celelalte metale preţioase, cum ar fi argintul. Alte metale care ar putea fi prezente iniţial ca sulfuri, precum fier, nichel, cobalt, cupru, au o solubilitate (grad de dizolvare) care creşte proporţional cu concentraţia soluţiei de cianură, în timp ce metalele preţioase au o solubilitate care scade odată cu creşterea concentraţiei. De aceea se lucrează cu soluţie diluată de cianură”, ne-a precizat dna Ligia Stoica.

Specialiştii în domeniu consideră că utilizarea cianurii de potasiu implică un grad înalt de risc
“Cianurile metalelor alcaline sunt solubile în apă, eliberând prin hidroliză acid cianhidric, una dintre cele mai periculoase substanţe chimice. Acidul cianhidric este un toxic foarte puternic, ce are o temperatură de fierbere de 26,5 grade Celsius şi este solubil în apă. Acţiunea otrăvitoare a acestuia se manifestă la nivel celular, afectând centrii respiratori şi conducând la o sufocare rapidă. Acidul cianhidric poate provoca intoxicaţii acute şi, în timp, cronice prin inhalarea vaporilor sau prin contactul soluţiilor cu pielea”, a precizat dna Ligia Stoica. În literatura de specialitate se evidenţiază că, la mamifere, doza de 1 mg/kg este mortală, la fel ca şi în cazul în care concentraţia în aer a acidului cianhidric este de peste 0,3 mg/litru. Ceea ce înseamnă că în zona respectivă a procesului se impun tehnologii performante şi automatizări în aşa fel, încât contactul omului cu substanţele periculoase să fie minim. În acelaşi timp trebuie păstrat un anumit regim termic, care presupune şi o etanşeitate a zonei respective de producţie. “Se impun măsuri de protecţie deosebite. Indiferent însă de performanţele preconizate conform tehnologiilor, echipamentelor şi instalaţiilor utilizate, nu se poate neglija factorul de risc, care este uriaş”, afirmă dna Stoica.

Etape preliminare, la fel de poluante
Cianura şi efectele acesteia reprezintă însă numai o parte a potenţialului de poluare, pentru că întregul proces de extragere a aurului presupune o serie de etape de prelucrare preliminare, care la rândul lor pot cauza factori nocivi pentru mediu şi om. Conform studiilor geologice, zăcământul de la Roşia Montană mai conţine, pe lângă aur şi argint, şi alte metale, precum germaniu, seleniu, galiu, ceea ce presupune valorificarea acestora, cât şi a sulfului din sulfuri. “În general, în cazul minereurilor complexe tehnologia de extragere a substanţelor utile este aleasă strict pe baza chimiei compuşilor utili şi a celor asociaţi (steril) din minereuri”, explică Ligia Stoica. Aceste procedee implică folosirea unor reactivi (mercur la amalgamare, xantaţi la flotaţie), care fie sunt ei înşişi nocivi, fie pot forma în timp substanţe toxice pentru organism.
Succesiunea etapelor unui proces de extracţie a aurului începe cu procesarea minereului până la o concentraţie corespunzătoare din punct de vedere economic, urmată de tehnologia propriu-zisă de obţinere a metalului brut şi de rafinare, purificare a acestuia. “Procesul este foarte complex, iar poluarea, de asemenea, este complexă la nivelul aerului, apei, solului. Intervin etape care nu pot fi omise, fiecare dintre acestea având aportul ei de reactivi chimici cu efecte negative asupra mediului. Consider că, şi în cadrul unor tehnologii elaborate atât din punct de vedere al obţinerii aurului, cât şi din punct de vedere al metodelor de protecţie şi refacere a mediului, un astfel de proiect nu poate fi aplicat la o scară atât de mare fără riscuri uriaşe pe termen scurt şi lung. Oricând pot interveni factori externi, care nu pot fi anticipaţi şi cuantificaţi şi care pot conduce la accidente ecologice. Efectele secundare şi riscurile nu justifică realizarea unui proiect de o asemenea anvergură”, consideră prof. Dr. ing. Ligia Stoica.

Normele UE de mediu, respectate
Cei care au participat la realizarea proiectului de exploatare auriferă de la Roşia Montană consideră însă că în actuala conjunctură, când rigorile pieţei europene impun standarde extrem de ridicate privind condiţiile de mediu, este exclusă apariţia oricărui accident. “Mineritul este, în general, o activitate cu impact semnificativ asupra mediului. La momentul actual, multitudinea de norme impuse de Uniunea Europeană face din această activitate una sigură. Celebrul accident de la Baia Mare a condus la exigenţe fără precedent. În condiţiile de azi este imposibil să se mai întâmple un astfel de accident”, ne-a declarat Gabriel Neamţu, director tehnic la IPROMIN SA. Un accident precum cel de la Baia Mare, din anul 2000, care a dus la poluarea cu cianuri a râului Tisa, nu se mai poate produce, din două motive, spune reprezentantul IPROMIN. În primul rând pentru că normele permit o concentraţie scăzută a cianurii în apa din iazul de decantare (10 ppm maxim admis) şi în al doilea rând pentru că sistemul (iazul de decantare) este supradimensionat tehnic. Statistica arată că există două riscuri principale: supraumplerea, când înălţimea barajului şi capacitatea de depozitare nu sunt suficiente pentru a stăvili apa, şi cedarea barajului, când o porţiune se prăbuşeşte. Pentru a nu exista astfel de pericole în conceperea iazului, au fost incluse o serie de elemente de siguranţă. Iazul de la Roşia Montană este dimensionat pentru a înmagazina o cantitate de apă (ce acoperă sterilul) ce ar rezulta din două precipitaţii maxim posibile. “Probabilitatea producerii unei precipitaţii maxim posibile este de unu la 10.000 de ani”, a precizat Gabriel Neamţu. În ceea ce priveşte utilizarea cianurii, conform Studiului de Evaluare a Impactului asupra Mediului, este prevăzut un plan de management al cianurii, iar o companie specializată conform standardelor UE va transporta cianura numai sub formă solidă (brichete), în containere blindate şi sigilate până la punctul de lucru. “Distrugerea cianurii se va realiza în instalaţia DETOX, care utilizează o tehnologie modernă, cu aplicabilitate largă în minerit”, a precizat Gabriel Neamţu. Această tehnologie de neutralizare a cianurii a fost testată cu succes în peste 80 de mine de aur din lume.

Închiderea exploatării şi refacerea mediului
Planul de management cuprinde activităţi pentru dezafectarea instalaţiilor, reabilitarea zonei şi implementarea unui program pe termen lung post-închidere. Pentru a exista certitudinea fondurilor necesare refacerii zonei, se va stabili o garanţie financiară pentru procesul de închidere a minei. Faza activă de închidere a minei va începe în anul 14 al proiectului, la sfârşitul exploatării miniere, când a mai rămas de prelucrat doar stiva din minereu sărac. În anul 16 va începe consolidarea stratului de material utilizat la acoperirea iazului, acesta având rolul de a izola sterilul potenţial poluant. Cariera Cetate, care va fi închisă ultima, va fi inundată. “Nu există vreun motiv ca acest proiect, care respectă cele mai înalte standarde de autorizare, să nu ajungă în condiţii de siguranţă la final. Evident, toate angajamentele luate de investitor trebuie respectate. Din păcate, proiectul Roşia Montană are deja o etichetă, indiferent de ce este în «cutie»”, a declarat Gabriel Neamţu.
Articol publicat în ”Prezent”, ediţia 14-20 noiembrie 2006
Nicu POPESCU