Trecut

Urmărind să schiţeze cadrul general pentru studiile de condiţii iniţiale asupra patrimoniului cultural de la Roşia Montană, secţiunea cuprinde un scurt istoric pentru regiunea Transivaniei, precum şi o serie de menţiuni specifice legate de istoria mineritului la Roşia Montană. Mineritul este parte integrantă a istoriei localităţii de cca. 1900 de ani, fiind principala activitate care a generat evoluţia şi dezvoltarea comunităţii umane din zonă.Existenţa zăcământului a determinat prezenţa unor valuri succesive de noi etnii precum romanii, maghiarii, saşii, austriecii, pentru a le aminti doar pe cele mai importante. 

 300 – 50 a. Chr. Începând cu a doua jumătate a secolului al III-lea a. Chr. o serie de triburi locale (geţii, şimai apoi atestaţi de sursele istorice – dacii), locuind în zona de cîmpie de la nord de Dunăre şi în regiunea arcului Carpaţilor, dezvoltă o civilizaţie distinctă, civilizaţia geto-dacică. Sec. I a. Chr. Apariţia unui puternic regat dac, în zona munţilor Orăştiei în sudul Transilvaniei, cu capitala la Sarmizegetusa. 84-88 p. Chr. Războaie între daci şi romani, încheiate cu un tratat de pace 101-102, 105-106 Războaiele daco-romane, conduse de împăratul Traian pentru cucerirea Daciei. La sfârşitul celui de-al doilea război o mare parte din regatul Daciei devine provincie romană. 168-169 Războaiele marcomanice, în cursul cărora triburi germanice şi sarmate atacă provincia Dacia, fiind afectate foarte probabil şi exploatările aurifere. 271-275 În timpul domniei împăratului Aurelian, are loc abandonarea provinciei Dacia de către Imperiul Roman, la nord de Dunăre rămând o populaţie romanizată, din care se va forma poporul român. Sec. III – VI Atacuri şi incursiuni frecvente ale ostrogoţilor şi vizigoţilor în zona Transilvaniei. 374-453 Hunii, un trib originar din stepele Rusiei, probabil de origine fino-ugrică, îi înfrîng pe goţi în 375. Sub conducerea lui Attila hunii vor stăpâni pentru o vreme o mare parte din Europa Centrală, respectiv o parte din Ungaria de astăzi şi Transilvania. 552-796 Avarii, o altă populaţie migratoare din stepele răsăritene, iau în stăpânire teritorii din sudul Rusiei şi din Europa răsăriteană. Sec. VI – IX Slavii ocupă cea mai mare parte din teritoriul actual al României. Începând cu sec. VI slavii devin treptat cea mai numerasă populaţie din centrul şi răsăritul Europei. Originile acestei populaţii nu sunt pe deplin cunoscute, dar din sec. I p. Chr. se aşează în zonele mlăştinose din estul Rusiei. Numeroase mărturii păstrate, care amintesc de prezenţa slavilor pe teritoriul României, cuprind de la toponime până la forme de organizare statală precum voievodatul. Astfel de voievodate existau în Transilvania în momentul sosirii triburilor maghiare. 680 Bulgarii, un trib de origine slavă, migrează din nordul Mării Negre şi traversând la sudul Dunării întemeiază primul ţarat bulgar. Acest prim stat bulgar cuprindea zonele de cîmpie de pe ambele maluri ale fluviului (sudul României de astăzi şi cea mai mare parte a actualei Bulgarii). În sec. IX este atestată pentru un scurt timp prezenţa bulgarilor în Transilvania. Sec. X – XII Cele şapte triburi maghiare cuceresc treptat zona bazinului carpatic, ocupând regiunea care astăzi este cunoscută sub numele de Transilvania. Sec. XIII – XIV Ţara Românească (Valahia), formaţiune statală de la sud de Carpaţi, poartă o serie de confruntări cu regatul Ungariei. 1327 – 1328 Carol Robert de Anjou, regele Ungariei iniţiază o serie de reforme în domeniul minier care vor determina dezvoltarea exploatărilor miniere. Sec. XIV Imperiul otoman îşi începe expansiunea către nord, în zona Balcanilor. Ţările Române (Valahia şi Moldova) poartă numeroase lupte cu turcii, dar reuşesc să-şi menţină suzeranitatea şi religia creştină. 1526 Turcii îi înfrâng pe maghiari în bătălia de la Mohács. Prinicipatul Transilvaniei ajunge să plătească tribut otomanilor şi să asigure sprijin militar. Sf. sec. al XVI-lea Mihai Viteazu se ridică la luptă împotriva dominaţiei otomane şi reuşeşte să unească pentru scurtă vreme cele trei Ţări Române. În 1601 voievodul este asasinat şi unirea celor trei state se destramă.1683 / 1686-1688 După asediul Vienei soldat cu înfrîngerea turcilor, casa de Habsburg îşi impune treptat dominaţia asupra Transilvaniei. Trupele imperiale habsburgice invadează Transilvania, pentru a impune controlul casei de Austria asupra Dietei Transilvaniei. Aceasta renunţă la suzeranitatea otomană şi acceptă protectoratul austriac. 1688-1783 Stăpânirea austriacă asupra Transilvaniei va determina o întărire a rolului guvernului şi administraţiei centrale, dar şi promovarea influenţei Bisericii Catolice, datorită rolului unificator şi ca factor de contracarare a nobilii reformate maghiare. În acest context, o partea a Bisericii Ortodoxe din Transilvania acceptă unirea cu Roma. Din 1711 Transilvania va fi condusă de un guvernator austriac, iar din 1765, Transilvania devine Mare Principat. 1784 – 1785 Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan. În 1785, împăratul Iosf al II-lea semnează patenta de desfiinţare a iobăgiei.1848-1849 În contextul revoluţiei de la 1848, Transilvania se aliază intereselor casei de Habsburg. Lupte pentru afirmarea identităţii naţionale, pe de o parte maghiarii aspirând la unirea Transilvaniei cu Ungaria într-un stat de sine stătător, iar pe de altă parte lupta pentru câştigarea unor drepturi fundamentale purtată de românii ardeleni. O figură centrală a luptei de emancipare românilor este Avram Iancu, care pentru o vreme reuşeşte să lupte cu succes în zona munţilor Apuseni împotriva trupelor maghiare. 1849 După înăbuşirea revoluţiei de la 1848, Austria impune un regim dur Ungariei şi numeşte un guvernator militar al Transilvaniei.A doua jumătate a sec. XIX Lupta pentru emancipare naţională a românilor ardeleni, care culminează cu momentul Memorandumului (1891).1916-1918 Regele Ferdinand al României declară război Germaniei, intrând în primul război mondial. O primă tentativă de cucerire a Ardealului, urmată de o retragere şi o serie de înfrângeri culminează cu ocuparea zonei sudice a României de către trupele germane. Evoluţiile de pe frontul răsăritean din 1917 – 1918, determină o răsturnare de situaţie spectaculoasă, în urma căreia mişcarea pentru unitate naţională din Regatul României şi din Transilvania reuşeşte înfăptuirea Unirii, La 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, marea adunare declară voinţa unanimă de a se uni cu ţara, astfel devenind realitate statul naţional unitar român. 1919 Tratatul de la Versailles recunoaşte noile graniţe trasate în Europa după primul război mondial, inclusiv unirea Transilvaniei cu regatul României. 1940 În contextul celui de-al doilea război mondial URSS ocupă Basarabia şi Bucovina de Nord, iar prin dictatul de la Viena o partea semnificativă a Transilvaniei este alipită Ungariei. Zona Cadrilaterului, din sudul Dobrogei, este alipită Bulgariei. 1941 În iunie România intră în război alături de Germania, cu speranţa de a putea să recâştige Basarabia şi Bucovina de Nord.  1944 În 23 august România întoarce armele împotriva Germaniei, alătuându-se forţelor aliate. 1947 Prin tratatul de la Paris, României i se refuză recunoaşterea statutului de cobeligerant. Transilvania de Nord reintră în componenţa teritorială a României, dar Basarabia şi Bucovina de Nord rămân teritorii ale URSS, Basarabia fiind denumită Republica Sovietică Socialistă Moldova. Acest teritoriu va redeveni independent abia în 1991, fiind de atunci cunoscut sub numele de Republica Moldova. La sfârşitul anului, sub presiunea forţelor militare sovietice, România încetează să mai fie regat, fiind declarată Republica Populară Română. 1948 Noua Adunare Naţională recunoaşte noua formă de organizare politică şi adoptă o nouă constituţie de inspiraţie stalinistă. 1989 Revoluţia din decembrie 1989 şi căderea regimului Ceauşescu.

Istoria locală a Roşiei Montane

Istoria Roşiei Montane este strâns legată de existenţa zăcămintelor aurifere, care dea lungul timpului au atras atenţia diverselor interese străine, încă din vremea romanilor. Patrimoniul minier a definit şi defineşte Roşia Montană, fiind elementul care conferă particularitate acestui loc în raport cu comunităţile învecinate din Transilvania, respectiv aşezările non-miniere. Încă din perioada evului mediu, începând cu secolul al XVI-lea, s-a manifestat interesul faţă de descoperirile întâmplătoare din această zonă. Diverşi cronicari, anticari, călători străini, diplomaţi, politicieni şi militari, şi desigur nu în ultimul rând savanţi au arătat un interes sporit faţă de acestă zonă, odată cu secolul al XVII-lea. La Roşia Montană, o serie de situri arheologice reprezentative, compuse din galerii, puţuri de mină, elemente de infrastructură minieră (din epoca antică şi medievală), zone sacre, spaţii funerare şi zone de habitat dau măsura exploatării intensive a regiunii din epoca romană şi până astăzi. Una dintre primele descoperiri întâmplătoare provenind în mod cert de la Roşia Montană se referă la o serie de materiale epigrafice şi elemente de arhitectură funerară aflate în zona Tăului Găuri. Începând cu sfârşitul sec. XVIII şi până la jumătatea sec. XIX sunt descoperite accidental, în mai multe galerii de la Roşia Montană, o serie întreagă de tăbliţe cerate, reprezentând texte juridice romane referitoare la activităţi miniere şi elemente de viaţă cotidiană, redactate cu scriere latină cursivă. Aceaste descoperiri au reprezentat un moment deosebit, determinând acordarea unei atenţii speciale acestui sit, atât din partea savanţilor, dar mai apoi şi de către publicul larg. În prezent tăbliţele cerate sunt păstrate în următoarele colecţii: Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti, Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei de la Cluj Napoca, Biblioteca Bathyaneum de la Alba Iulia, o colecţie privată aparţinând cultelor de la Blaj, precum şi în muzeele de la Viena şi Budapesta, respectiv Kunsthistoriche Museum şi Muzeul Naţional. În ciuda interesului determinat de aceste descoperiri, toate studiile legate de Roşia Montană, elaborate până în anul 2000, s-au bazat exclusiv pe date provenite din descoperiri întâmplătoare, nefiind efectuate cercetări arheologice sistematice de teren. Ca urmare, imaginea conturată asupra sitului era doar una parţială, care nu putea reflecta evoluţia în ansamblu a comunităţii miniere de aici de-a lungul timpului. Deşi tăbliţele cerate menţionează o serie de toponime legate de structuri de habitat ce vor fi existat în antichitate, localizarea lor în teren rămâne şi astăzi în parte nesigură (respectiv acestea s-ar putea circumscrie teritoriului actual al comunei Roşia Montană sau se situează şi într-o serie de vecinătăţi ale acesteia), fiind un subiect de cercetare care-i animează pe diverşii specialişti interesaţi.

Perioada pre-romană/dacică (înainte de 106 p. Chr.)

Roşia Montană a purtat de-a lungul timpului mai multe denumiri, precum Alburnus Maior, Albournon Megale, Roşia Abrudului, Roşia de Munte, Verespatak sau Goldbach (Lecca, O.G., 1937). Denumirea antică Alburnus Maior ar avea după părerea filologului clasic şi epigrafistului I.I.Russu origine dacică, rădăcina alb fiind de origine dacică, ei fiindu-i adăugată o terminaţie latină (Russu, I.I., 1969). Prima menţiune a localităţii antice segăseşte în tăbliţele cerate descoperite la Roşia, ceea ce determină localizarea toponimului antic. Astfel, numele aşezării apare în 5 tăbliţe cerate, în limba latină – Alburnus Maior – 4 tăbliţe şi în limba greacă – Albournon Megale – o tăbliţă. Prima utilizare a toponimului este dată de o tăbliţă cerată descoperită în mina Ohaba – Sf. Simion, pe versantul sudic al masivului Cârnic. Deşi este cunoscut că o mare parte a teritoriului actual al Transilvaniei a făcut parte din regatul Daciei înainte de cucerirea romană, cei şase ani de cercetări arheologice la Roşia Montană nu au adus nici o dovadă certă (descoperire într-un context arheologic sigur)asupra existenţei dacilor la Roşia Montană înainte de anul 106 p. Chr.

Perioada romană (106-300 p. Chr. )

Prima atestare documentară referitoare la Roşia Montană, sub numele de Alburnus Maior, provine dintr-o tăbliţă cerată de epocă romană, datată 6 februarie 131 p. Chr. Alburnus Maior a intrat în literatura istorico-epigrafică datorită descoperirii aici între 1786- 1855 a unor piese unicat, respectiv 25 de tăbliţe de lemn cerate, cu scriere latină cursivă, care reprezintă contracte de vânzare-cumpărare, plata unor servicii, împrumut cu dobândă, acte ale colegiilor, liste de preţuri şi cheltuieli, ca de pildă o listă de bucate, cu preţurile aferente pentru un banchet, convenţii de asociere, etc. Aşezarea antică apare în nouă tăbliţe cerate cu denumirea latină de “Alburnus Maior” sau în forma greacă de “Albournon Megale” (IDR). O seamă de specialişti presupun că Alburnus Maior va fi fost un pagus (structură rurală cunoscută în cuprinsul Imperiului Roman), care avea în componenţa sa cartiere de locuire ale coloniştilor illiri aduşi din sudul provinciei Dalmaţia. Fapt este însă că nici o inscripţie nu atestă clar Alburnus Maior cu statut de pagus. Probabil din punct de vedere administrativ această aşezare era subordonată procuratorului minelor ce îşi avea sediul la Ampelum (Zlatna de astăzi). Este de asemenea de luat în considerare opinia acelora care consideră că Alburnus Maior putea să fi fost un mic târg minier subordonat administraţiei districtuale (C. Domergue, 1990). S-a sugerat şi faptul că Roşia Montană în antichitatetrebuie să fi arătat ca un târg cu un perimetru central, cu câteva clădiri publice şi cu câtevacase mai răsărite, amplasate lângă un drum. Astfel coloniştii aduşi în Munţii Apuseni şi-auales locul pentru a se aşeza în funcţie de concentrarea zonelor cu minereu, de apropiereade cariere (locurile de extracţie a minereului), existenţa nisipurilor aurifere, apropierea de uncurs de apă, de un drum (L. Marinescu, 2002).Este interesant de notat că atât la Ampelum, cât şi la Alburnus Maior, descoperirileepigrafice constau mai degrabă în altare votive, decât în inscripţii cu caracter funerar. Totuşi,descoperirile epigrafice de la Ampelum constau în piese mult mai atent lucrate şi care conţininformaţii mult mai ample decât cele furnizate de descoperirile similare de la Alburnus Maior.Monumentele epigrafice de la Alburnus Maior sunt dificil de datat cu precizie din punct devedere cronologic. Inscripţiile de la Alburnus Maior descoperite până în prezent nu conţinnume de soldaţi sau de funcţionari din administraţia imperială a minelor. Astfel, acesteaatestă în special persoane private, iar în foarte puţine cazuri inscripţiile votive sunt datorateunor beneficiari consulari (vezi descoperirile de pe platoul Hăbad Brădoaia) (L. Marinescu,2002).Conform materialului epigrafic (inscripţii, tăbliţe cerate) 70% din populaţia colonizatăla Alburnus Maior are nume de sorginte illirică (A. Kerenyi, 1941; I.I. Russu, 1943; D.Rendič-Miocevič, 1981; A. Stipcevič, 1974; S. Mrozek, 1968). Pe lângă populaţia de origineilliră, tăbliţele cerate şi altarele votive atestă şi prezenţa greco-orientalilor (I.I. Russu, 1984).În baza analizei formelor de scriere a literelor, precum semnele sigma lunar, epsilon lunarsau omega, unele inscripţii au putut fi încadrate cu mai mare precizie în intervalul cronologicdefinit de a doua jumătate a sec. II p. Chr şi începutul sec. III p. Chr. (I.I. Russu, 1965).Totuşi, atât descoperirile întâmplătoare dinainte de anul 2000, cât şi cele efectuate încadrul actualului program de cercetări arheologice preventive (din 2000 şi până în prezent)indică existenţa unei societăţi cu grad ridicat de romanizare. Această observaţie estesusţinută şi de analiza numelor divinităţilor, atestate atât în inscipţiile aflate în colecţiilemuzeului RoşiaMin (publicate în IDR), cât şi a celor publicate în volumul Alnurnus Maior I.Având în vedere această observaţie legată de gradul de romanizare, este de presupus că înzona de la Roşia Montană va fi existat o prezenţă administrativă romană. Localizarea exactăa sediului acestei administraţii este dificil de făcut în baza cunoştinţelor actuale, şi constituieun deziderat important al cercetărilor viitoare din zona adiacentă Roşiei Montane.Este un fapt bine cunoscut că prezenţa romanilor în Dacia s-a datorat în bunămăsură şi existenţei unor importante zăcăminte de aur. O imagine de ansamblu asupraacestei realităţi este oferită de studiul tăbliţelor cerate descoperite la Roşia Montană, şipublicate pentru prima dată la mijlocul secolului al XIX-lea în Corpus InscriptionesLatinarum.O situaţie cumva similară celei de la Roşia Montană există la cca. 20 de km sud-vestde Abrud, unde sunt atestate o serie întreagă de vestigii legate de exploatări aurifereconcentrate pe valea Crişului Alb (vezi Anexa D), respectiv urme de activităţi miniereaurifere romane atât în galerii, cât şi prin spălarea nisipurilor aurifere. Acestora li se adaugădescoperirile asemănătoare de lângă Brad, de la Ruda Barza. Aici sunt atestate atât o seriede galerii romane, între care se disting “Treptele romane” şi galeria Sf. Ana în care a fostdescoperit în secolul XIX un sistem hidraulic roman. Din aceeaşi zonă provin o serieîntreagă de descoperiri întâmplătoare de artefacte romane, precum unelte, ceramică,monede, etc. La cca. 1 km de Ruda, în punctul “La Petreneşti” a fost cercetată o necropolătumulară de incineraţie de epocă romană. În cursul acestor cercetări dintre anii 1977 – 1981,au fost descoperite 126 de morminte tumulare de incineraţie, având în inventar ceramică,opaiţe, obiecte de metal, precum şi monede şi piese de arhitectură funerară (baze de altarefunerare, fragmente de monumente funerare cu lei, etc.) toate aparţinând unei populaţii decolonişti illiri, datarea efectuată în baza analizei acestor obiecte arheologice indicândintervalul 196 – 211 p. Chr. (A. Russu, 1995).Ultima dată certă provenită din datarea tăbliţelor cerate descoperite la RoşiaMontană indică anul 167 p. Chr. Ea se leagă foarte probabil de episodul atacurilormarcomanice asupra Daciei din perioada 168 – 170 p. Chr., când au avut loc incursiuni aletriburilor de neam germanic şi sarmatic în zona arcului carpatic.În ciuda tuturor datelor furnizate de descoperirile epigrafice în ceea ce priveşte oserie de toponime antice din această zonă, şi chiar a detaliilor privind modul de organizare aactivităţilor miniere, cât şi a cercetărilor arheologice de amploare efectuate în cursul ultimilorani la Roşia Montană, este destul de dificil de avansat o opinie asupra modului exact delocuire, a tipului de clădiri de locuit care vor fi existat aici în antichitate. În principiu laAlburnus Maior, vor fi existat atât clădiri publice, cât şi de locuit. Având în vedere că sediulprocuratorului minelor (funcţionar al administraţiei imperiale însărcinat cu administrareaacestei activităţi specifice) este clar atestat la Ampelum, este de presupus că la AlburnusMaior va fi existat un posibil oficiu cu rol administrativ, adăpostit într-o serie de clădiri aleadministraţiei imperiale a minelor.Există atestate la Alburnus Maior două clădiri cu sistem de încălzire (hypocaustum)care ar putea să aibă o funcţiune administrativă. Este de presupus existenţa în acest contexta unor depozite şi a unor posibile topitorii (ateliere de prelucrare a minereului aurifer), darexistă foarte puţine date certe în stadiul actual al cercetării. Izvoarele scrise atestă şiexistenţa unor clădiri ale unei asociaţii religioase (collegia), dar şi în acest caz descoperirilearheologice nu sunt foarte concludente. Descoperirea zonei sacre de la Hăbad Brădoaia, şia unui număr mare de altare votive provenind de aici, îndreptăţesc ipoteza că zonele cufuncţiune sacră de la Alburnus Maior vor fi avut aspectul unor incinte cu ziduri de piatră,substitute a ceea ce se înţelege în general printr-un templu în antichitatea romană. Înîncheiere, trebuie amintită şi aserţiunea potrivit căreia la Roşia Montană va fi existat un miccastru sau elemente de infrastructură asociată unei prezenţe militare (L. Marinescu, 2002).Dovezile privind existenţa unui castru la Abrud, vin să nuanţeze acest punct de vedere, însensul că poate acesta va fi fost punctul de pază şi control asupra drumului care lega înantichitate Zlatna de regiunea din vecinătatea localităţii Brad.Este posibil ca elementele legate de locuirea coloniştilor illiri de la Alburnus Maior săfi fost asemănătoare cu cele atestate la Domavia, unde au fost cercetate 120 de locuinţe, demici dimensiuni, aşezate în terase, constând în fapt dintr-o singură încăpere cu dimensiunide 5 x 3 m. Cum se presupune că iniţial au fost exploatate filoanele aflate cel mai aproapede suprafaţă, este de aşteptat că minerii illiri s-au aşezat în apropierea zonelor deexploatare, iar în momentul în care resursele respectivului zăcământ erau epuizate ei sestrămutau în altă parte, pentru a deschide noi exploatări.Între retragerea romană din Dacia şi a doua jumătate a secolului al XIII-lea nucunoaştem – nici din surse arheologice, nici din cele documentare – date certe despre vreoactivitate umană în zona actuală a Roşiei Montane. În ciuda acestui hiatus cronologic indicatde sursele documentare, este de presupus că activitatea de exploatare a zăcăminteloraurifere a continuat. Completarea acestei lacune de informaţii a reprezentat unul dintreobiectivele avute în vedere în cadrul cercetărilor efectuate în contextul Programului Naţionalde Cercetare “Alburnus Maior”, ocazionat de dezvoltarea proiectului minier propus de cătreRMGC.

Epoca migraţiilor (300-1100)

Pentru perioada epocii migraţiilor şi a evului mediu timpuriu în ceea ce priveşte RoşiaMontană nu există dovezi arheologice sau documentare. După retragerea aureliană dinprovincia Dacia, la sfârşitul sec. III p. Chr. este posibil ca în zona munţilor Apuseni să ficontinuat să existe o serie întreagă de comunităţi umane, implicate în mai mică sau maimare măsură în activităţi miniere. Mai multe descoperiri arheologice din zone învecinate,precum cele de la Alba Iulia, Cluj-Napoca sau Turda, atestă clar continuitatea de locuire, darîn acelaşi timp nu se pot face decât o serie de presupuneri asupra secolelor IV – XII în ceeace priveşte situaţia de la Roşia Montană, în absenţa oricăror date certe.

 Perioada medievală (1100-1500)

Două menţiuni documentare deschid istoria acestei perioade, una din 1238 şi alta din1271, prin care sunt atestate activităţi miniere în masivul Cârnic conduse de coloniştii saşide la Ighiu şi Cricău. În aceste documente nu este desemnată localitatea Roşia Montanăaşa cum o înţelegem astăzi, ci se vorbeşte despre toponime precum Chernech sau TerraObruth. Foarte probabil această informaţie istorică trebuie interpretată în sensul că aşezareaminieră de epocă medievală era un important centru compus din mici cătune situate lapoalele masivului Cârnic, în zona administrativă a oraşului Abrud.Trebuie menţionat că pentru perioada secolelor XIII – XVI există o seamă de confuziide localizare a toponimelor desemnând Abrudul şi Zlatna, foarte probabil confuzia proveninddin denumirea germană a acestor localităţi respectiv Abrud (magh. Abrudbánya, germ.Großschlatten) şi Zlatna (germ. Schlatten, nume derivat din limba slavă, zoloto însemnândaur). Astfel regiunea minieră Abrud – Roşia Montană – Zlatna (cu împrejurimile) făcea partedin cel mai vechi comitat din Transilvania, care îşi avea reşedinţa la Alba. Numele ţinutului afost însă dat mult timp de localitatea Abrud, care a deţinut o vreme o anumită importanţăadministrativ-politică. Prin urmare până spre sfârşitul secolului al XVI-lea zona RoşiaMontană nu era identificată în mod distinct în cadrul oraşului Abrud.Premisele unei dezvoltări a aşezării medievale din zona Roşiei Montane de astăzi arputea fi identificate în decizia regelui Carol Robert de Anjou, din anii 1327–1328 detransferare a acestui domeniu minier din proprietatea coroanei în cea a feudalilor locali, carea avut ca urmare dezvoltarea zonei miniere în ansamblu. Seria de reforme şi legi carereglementează mineritul în vremea regatului medieval al Ungariei şi mai apoi a principatuluiTransilvaiei au stimulat dezvoltarea mineritului aurifer şi la nivel administrativ (Wollmann, etal., 1982a, 1982b, şi P. Binder, 1980).În jurul anului 1525, într-un act de litigiu dintre proprietarii de şteampuri şi gornici(pădurari), pentru dreptul de spălare a nisipurilor aurifere este atestat pentru prima datătoponimul Valea Roşiei (Rubeo flumine), din care au derivat versiunile sale ulterioaregermane (Rotseifen şi Rotbach) sau maghiare (Verespatak), respectiv cele româneştiprecum valea Roşiei, Roşia Abrudului, Roşia de Munte (O.G. Lecca, 1937).

 Perioada medievală târzie /Perioada modernă (1500-1900 A.D.)

O bună parte din informaţia referitoare la această perioadă provine din studiul uneiresurse documentare aparte – harta geologică a Roşiei Montane elaborate de Pošepny înjurul anului 1868, cât şi dintr-o serie de date documentare sintetizate cel mai recent de AurelSântimbreanu şi V. Wollmann (în 1984 şi 1989), iar mai apoi de V. Wollmann în anii 1998-2002.În jurul anului 1525, din surse documentare aflăm că judele scaunului Sibiului,Mathias Armbruster construieşte şteampuri în zona Abrudului. Tot în această perioadă aprimelor decenii ale secolului al XVI-lea, familii ducale din zona Bavariei au o serie deinterese economice în zona minieră din preajma Abrudului, deţinând imobile în oraş şi unadintre cele mai bogate mine de pe Valea Roşiei, cu şteampurile aferente. În 1579 suntmenţionate informaţii asupra unor şteampuri şi exploatări deţinute de o seamă de negustoridin Abrud în zona Roşiei. În acest context, la 1592 se menţionează includerea zonei actualede la Roşia Montană, atestată sub denumire de rubeo flumine (în traducere exactă „râulroşu”), în teritoriul Abrudului, care devenise deja oraş la jumătatea secolului al-XV-lea.Dezvoltării industriale din secolul al XVII-lea, surprinse de exemplu de o statistică din1676 – 77 de şteampuri (rotae) la poalele Cârnicului, 29 la Corna, 17 la Cărpiniş – trebuie săifi corespuns şi o concentrare urbană în zona definită astăzi prin termenul de Centrul IstoricRoşia Montană. Cu excepţia unor sondaje arheologice din anul 2000, efectuate în contextulrealizării studiului de evaluare a potenţialului patrimoniului cultural din zona Roşia Montană,în vatra actuală a localităţii nu s-au făcut cercetări de teren, care ar putea aduce datesuplimentare asupra evoluţiei localităţii în perioada medievală. La 1642, un documentmenţioneză “Cetatea, faimoasa mină de aur de la Roşia Montană,” jumătate din aceastafiind cumpărată de Ladislau More de la Ştefan Fodor, împreună cu fâneţe şi şteampuri (P.Binder, 1980) (Anexa E, Foto 1).După importante rapoarte şi studii de eficientizare a mineritului, precum şi reformelegate de minerit, odată cu debutul marilor construcţii industriale făcute pe cheltuiala statului– respectiv Imperiul Habsburgic, asistăm în secolul XVIII la o adevărată revoluţie industrialăîn zona Roşiei Montane, aşa cum se observă de altfel pe întreg teritoriul Transilvaniei.Putem spune că acest moment devine semnificativ în cadrul amplelor transformărieconomico-sociale europene denumite convenţional prin conceptul de “RevoluţieIndustrială”, pentru zona în discuţie fiind de menţionat anul 1733 care marchează începutulamenajării sistemului de lacuri artificiale şi amenajări hidrotehnice, cu fonduri provenite de laTezaurariatul Transilvaniei.Întreaga zonă auriferă Roşia Montană cunoaşte în a doua jumătate a secolului alXVIII-lea, în contextul reformelor iniţiate de către împărăteasa Maria Tereza în 1773, odezvoltare fără precedent prin deschiderea de mari galerii, atât de către stat, cât şi deproprietari sau asociaţii de proprietari particulari care concesionează de la stat drepturi deexploatare a zăcămintelor (1746 – sistemul de galerii Sf. Treime – Vercheşul de Jos – Râznaîn masivul Cârnic; 1769 – galeria Vercheşul de Sus, în masivul Cârnic; 1783 – galeria Sf.Cruce în masivul Orlea, o lucrare de mare amploare făcută din iniţiativa statului şi careparcurgea întreaga vale a pârâului Roşia). Acestei distribuţii de orizonturi subterane îicorespundea la suprafaţă un sistem complex de prelucrare a minereului alcătuit din lacuri deacumulare (tăuri) care alimentau firele de apă din văi unde erau amplasate instalaţiile demăcinare a minereului (şteampuri). Aceste două componente reprezentate de o multitudinede tăuri, sutele de şteampuri (în 1772, cu ocazia vizitei în zona Roşia Montană – Abrud a luiIgnatz von Born sunt menţionate cca. 1204 de şteampuri, localizate astfel: 226 pe ValeaRoşiei, 254 pe Valea Cornei, 151 în Cărpiniş, 471 la Câmpeni şi 102 la Bucium) şi haldelede steril din jurul gurilor de mină au definit peisajul industrial al acestei zone miniere până în1948.În această perioadă a sec. XVIII – XIX la Roşia Montană vin să lucreze şi să sestabilească o serie de specialişti în minerit din zona Austriei, Ungariei, Slovaciei, etc. Eischimbă treptat atât structura etnică a aşezării, cât şi aspectul ei general prin aportul deelemente de civilizaţie şi cultură de sorginte central europeană, precum elemente dearhitectură, artă decorativă barocă, ţinută vestimentară de sorginte germană, mobilier şiorfevrărie, ceramică şi sticlă, etc.În 1733, în timpul conscripţiei religioase a episcopului Inochentie Micu Kleinaşezarea apare cu numele de Rosije. Totuşi, în 1760-1762, conform conscripţiei comandatede generalul Bukov, zona apare sub numele de Verespatak. În 1744, la cerearea episcopuluiInochentie Micu Klein, se realizează un inventar al bunurilor deţinute de bisericile din Abrud.Cu această ocazie, aflăm că bisericile deţineau chiar şi şteampuri, precum cele donatebisericii unite din Roşia de către Jurca Dumitru şi Lupea Achim (Panait, 1992).Toată această perioadă cunoaşte o dezvoltare nu numai a zonelor de exploatare (cade exemplu deschiderea exploatării filonului Cotoroanţa din masivul Cârnic în 1875), cât şi atehnicilor de exploatare care culminează cu folosirea curentului electric în 1908. Nivelultehnic ridicat al exploatărilor de la Roşia primeşte recunoaşterea internaţională la ExpoziţiaIndustrială Mondială din 1856.Din a doua jumătatea a secolului al XVIII-lea datează construcţia lăcaşurilor de cultgreco-catolice din satele Roşia Montană (1741 şi 1781) şi Corna.Ca date istorice importante legate de istoria localităţii sunt de aminitit evenimenteledin timpul răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan (cu menţiunea că în 1781 – 1782 existăatestate o serie de petiţii redactate de locuitori din Roşia Montană împotriva muncilorobligatorii impuse de autorităţi), cât şi cele din timpul revoluţiei paşoptiste, când RoşiaMontană este una din zonele de rezistenţă ale populaţiei româneşti conduse de Avram Iancuşi tribunii săi, între care se remarcă preotul Simion Balint, dar şi figura lui George Gritta.În 1850, Roşia şi Corna, cu forma Korna, apar pentru prima dată ca toponimeromâneşti. În jurul anului 1857 începe separarea administrativă propriu-zisă a Roşiei deAbrud, care devine efectivă în 1860. La 1854, Roşia Montană continuă să fie menţionată subnumele maghiar de Verespatak. (O.G. Lecca, 1937).

 Perioada contemporană (1900-prezent)

În cursul primului război mondial activitatea extractivă şi cele asociate industrieiminiere au fost mult diminuate. După 1918, printr-o serie de măsuri ale guvernului RomânieiMari, situaţia economică din regiunea munţilor Apuseni s-a îmbunătăţit într-o anumitămăsură.Aspectul de târg urban, înfăţişat de o serie de fotografii din perioada interbelică şicare mai poate fi sesizat cu greu astăzi în Roşia Montană, îşi are originile în perioada de lasfârşitul secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului XX. Este epoca în care suntpietruite de meşteri italieni o seamă de uliţe din “târgul satului” (din această cauză stradaBrazi fiind cunoscută în perioada interbelică şi sub numele de uliţa siciliană), se introduceiluminatul cu gaz lampant, iar mai apoi din 1908 este introdus curentul electric.În iarna anului 1918, cu ocazia mişcărilor de unificare naţională ale românilor,populaţia românească de la Roşia Montană trimite şase delegaţi la Marea AdunareNaţională de la Alba Iulia: preotul Nicolae Cosma, Aron Diuţă, preotul Pompiliu Piso,doctorul Simion Henzel, Alexandru Vasinca, Alexandru Bucureşteanu şi Aron Griuta(descendent al lui Mihăila Gritta important proprietar de mine şi ctitor al unor monumente dinRoşia Montană) (R. Manta, 1999). O parte a acestor nume de familie sunt purtate şi astăzide locuitori din Roşia Montană şi Corna.După Marea Unire din 1918 înregistrăm implicarea masivă a Statului Român prinpreluarea exploatării de stat a administraţiei austro-ungare şi prin noul statut de proprietarexclusiv al subsolului (Legea minelor din 1924 prevedea “Subsolul este al Statului,exploatorul trebuind a executa sub controlul statului programe de lucru adaptate condiţiilorde zăcământ, şi nevoilor obştei” – cf. T. P. Ghiţulescu, 1946). Toată perioada până la 1948este marcată de procesul de retehnologizare finalizat abia în anii ‘40. Ultima perioadă derevigorare economică şi socială (Programele naţionale sociale mediate de ExploatareaRoşia Montană au adus localităţii o serie de funcţiuni: club muncitoresc, Casina,cinematograf, şcoală, – date extrase din studiul elaborat de Cristina Rişcuţa) se înregistreazăîn cei zece ani dinaintea naţionalizării din 1948, când este suprimat sectorul particular deexploatare a zăcământului.Astfel în perioada interbelică vor coexista la Roşia Montană, atât exploatarea de stat,dar şi cele particulare, ale unor persoane individuale sau a unor asociaţii. Statul concesionaacestora drepturile de exploatare pentru o serie de filoane sau zăcăminte. Aceste drepturi deconcesiune erau prevăzute prin aşa-numitele “certificate de cuxe”, unele dintre familiile dinRoşia Montană păstrând şi astăzi astfel de acte.În perioada interbelică, mai exact în 1930 Societatea Mica construieşte o nouăinstalaţie de flotaţie la uzina de preparare a minelor de stat. Din aceeaşi epocă datează oserie de instalaţii care astăzi pot fi văzute în muzeul RoşiaMin, precum şteampurilecaliforniene. În ciuda acestor progrese tehnologice, o bună parte a exploatărilor minierecontinuă să fie făcute într-o manieră rudimentară, cu mijloace tradiţionale arhaice, utilizândinstalaţii precum şteampurile de lemn şi sistemele de aducţiune a apei aferente, alimentatedin tăuri. Epuizarea filoanelor bogate, absenţa capitalului de modernizare, lipsa de eficienţăa micilor exploatări au determinat ca în pragul celui de-al doilea război mondial activitatea deextracţie de la Roşia Montană să scadă în comparaţie cu alte zone aurifere, ca de exemplucea de la Brad. Astfel zona începe treptat să decadă, iar începerea celui de-al doilea războimondial va accentua şi mai tare această tendinţă, o serie de familii de mineri părăsind zonaşi îndreptându-se spre alte regiuni cu industrie extractivă.După naţionalizarea resurselor subsolului şi a mijloacelor de producţie în 1948,exploatarea privată a zăcămintelor a fost pe deplin interzisă, această activitate devenindmonopol de stat. Pentru locuitorii Roşiei Montane a urmat o perioadă extrem de grea, într-uninterval scurt de timp dispărând aproape orice urme ale mineritului tradiţional prindistrugerea intenţionată a şteampurilor şi instalaţiilor aferente, prin prigonirea (arestări,tortură, trimiterea în închisoare) foştilor proprietari de şteampuri şi a familiilor lor. În anii ’50-’60 statul va efectua un program complex de lucrări miniere, probări geologice la suprafaţă şiîn subteran, foraje şi probe tehnologice industriale pentru fundamentarea studiilor pentrudeschiderea unor exploatări în carieră deschisă în zona Roşia Montană. În anii ’60-’70 suntrealizate aici vaste reţele de galerii subterane de explorare şi exploatare, dispuse într-unsistem rectangular, structurat pe diverse niveluri principale.Exploatarea în subteran va fi înlocuită de la începutul anilor ’70 de deschidereacarierei Cetate, care va distruge definitiv o serie de vestigii de patrimoniu arheologiccunoscute sub numele de „Curţile romane”, zone de exploatare antică romană de suprafaţă.Perioada comunistă a condus, prin alungarea şi prigonirea proprietarilor deconcesiuni miniere sau de şteampuri, la depopulare şi încheierea bruscă a unui proces carea generat de-a lungul secolelor localitatea Roşia Montană, determinând degradarea treptatăa unor elemente semnficative de patrimoniul cultural situate aici. 

Leave a comment